Mi-e dor [29 oct. 2001]

Mi-e dor de tine puiule. Nu mai stiu ce sa cred, ce sa gandesc si ce sa fac cu viata mea. Imi lipsesti in tot ce fac. Eu nu mai sunt eu fara tine, ai stiut tot timpul asta. Degeaba sunt in jurul meu cativa oameni minunati care ma inteleg si incearca sa ma ajute. Imi lipsesti tu puiule, numai pe tine te vreau. Degeaba cred uneori ca momentele grele au trecut. Momentele in care imi simt sufletul sec or sa revina mereu, atata vreme cat nu sunt cu tine. Degeaba plang puiule, pentru ca durerea nu trece, doar se transforma. Nu mai e durerea disperata de la inceput care ma facea sa urlu, e una profunda, care coboara cu fiecare zi in cele mai adanci cotloane alte sufletului.

Durerea asta ma face sa nu pot zambi, iar atunci cand totusi se intampla sa ma simt vinovat ca am facut-o. "Cum pot sa zambesc fara tine?" imi spun si iarasi se intorc toate in mine, si iarasi iese la suprafata durerea. As vrea sa pot sa scriu tot ce simt, dar nu pot. Nu pot pentru ca nu am cuvinte care sa defineasca ce simt. Dar ce conteaza ca nu pot exprima acum ce simt? Tu stii ce e in sufletul meu, ai stiut mereu. Ai fost singura care ai stiut. Te iubesc puiule. Te-am iubit mereu, dar acum mai mult decat oricand.

Acum imi dau seama ca te-am pierdut. Ani la rand mi-a fost teama ca am sa te pierd. Nu, nu ma gandeam ca moartea ne va desparti. Ma gandeam ca poate vreo cauza lumeasca sa se aseze intre noi. Si ma luptam cu mine, sa fiu mereu mai bun, ca sa simt ca te merit. Ma luptam si cu cei care nu ne intelegeau. Ma luptam si cu tine puiule, ca sa nu te pierd. Nu mi-am imaginat cum va fi viata mea fara tine. Am crezut mereu ca noi vom imbatrani impreuna. Iar acum, unul dintre lucrurile cu adevarat dureroase, este tocmai sa-mi traiesc viata fara tine. Acum cateva luni nu aveam puterea nici macar sa-mi imaginez toate astea. Iar acum trebuie sa traiesc fara tine.

Sper doar, ca acolo unde esti, sa vezi ca n-am renuntat. N-am renuntat la iubirea care ne-a legat. N-am sa renunt niciodata, pentru ca ar insemna sa renunt la mine si la tine. N-am renuntat la visele noastre. Si crede-ma, ma adun cu greu ca sa continui ce am inceput impreuna. Nu stiu daca lacrimile ajuta, dar daca as stii ca se va petrece ca in poveste, as plange ani in sir. Iarta-ma, nu stiu daca sunt suficient de puternic sa spun ca as face orice ca sa fim iara impreuna. Mi-am dorit zile in sir sa mor, ca sa ajung la tine si apoi m-am speriat de moarte. Mi-as dori sa fiu mai puternic, dar in acest moment nu sunt decat un om care plange de fiecare data cand ceva ii aminteste de tine. Nu pentru ca te-as uita vreo clipa, ci pentru ca amintirile ma pocnesc uneori pana imi iau glasul. Si sunt atatea lucruri care imi amintesc de tine...